Ea era aproape prima și am vrut s-o numesc Eva.
Ea mă numea Peugeot pentru că eram al 306-lea.
Erau câțiva ani între noi – ea îi avea în plus - și până atunci
nu făcusem niciodată autostopul cu mașini care nu opreau.
Stăteam în picioare lângă gardul școlii agricole, iar sub
picioarele noastre se putea auzi cum
apa îndulcea în furtunurile pentru irigație
secretul pământului.
„Dacă plantezi aici o potcoavă”, spunea ea, ”într-un an
va crește un cal”, și „Dacă”, i-am răspuns, ”plantezi un ventilator,
se va ridica dintr-o dată rochia lui Marylin Monroe”.
O clipă mai târziu buzele ei au început să se fărâmițeze ca
nisipul
și limba ei s-a întins spre fața mea
ca restul unui val.
În momentul acela lumea se împărțise între cei care închideau ochii
și toboșarii de la parada
apusului de soare.
Iată de ce n-am văzut lângă mine nici roțile tractorului
care trecea împroșcând apa de prin bălți
și nici stropii de noroi, țâșnind ca niște săruturi zburătoare,
spre mușchii norilor condamnați, la căderea serii,
să răstoarne soarele
în mare.

Traducere din ebraică: Marlena Braester