Ma ascund si ma strecor printre fantome de piatra,ma lovesc de ele si cad...ma ridic desi ma simt atat de grea,dau vina pe ei pentru aceste rani care sunt provocate doar de mine.Nu mai conteaza,oricum sunt aproape de usa de iesire careia ii lipseste clanta,ar trebui sa o dobor sau ar fi trebuit sa-mi fie deschisa?
Aleg sa ma intorc,nu mai sunt copil,ceva s-a schimbat,acum nu mai e nimeni care sa ma caute.Dau cortina laoparte,nicio lumina nu ma mai poate orbi,nicio privire nu ma mai poate minti si nicio piatra nu ma mai poate lovi acum ca stau in fata lor inca in picioare,inca vie...
Aleg sa raman,sa-mi continui rolul,sa ma joc cu tine,sa te mut unde vreau.


Esti langa mine dar iti simt lipsa doar cand esti plecat iar atunci cand ne vedem ne provocam numai drame,cuvintele tale par sincere ma sting de fiecare data cand ma transform in incendiu desi stiu ca le-ai citit din aceleasi reviste ca mine.
Ne uitam ca doi copii unul la altul si nu suntem in stare sa spunem macar odata adevarul,o sa-ti dau un cub de zahar pentru fiecare minciuna,in felul acesta o sa mori de diabet si o sa fie singurul mod in care sa te pot uita.
Ne lovim cu venin,suntem dusmani chiar daca ne iubim,supravietuim in povesti cu printi si zane,tu alegi sa pleci primul,lasule,macar ai curajul sa-ti iei adio.

Ne intalnim altundeva,altcandva intr-un cerc comun,ne privim dar obositi de atatea lupte nu ne mai vorbim si trecem mai departe ca doua statui de piatra....