nu întreba de ce aluneci
acum ești pruncul meu și îți ofer primul coșmar
în care inima se varsă năvalnic dintr-un piept îngust
atinge muzica orașului se tăvălește pe coapsa trotuarului

ea

a murit o dată de două ori apoi s-a supărat
s-a internat în mine și-a murit deodată/ așa într-un cuvânt
fără să spună adio unui copil care își
întindea nepăsarea cu placa
era bolnavă de nuștiucând nu am întrebat-o
era bolnavă chiar și în sicriu atât de bolnavă încât m-am trezit
și am zis: mamă tu ai de gând să faci ceva de mâncare
a întins mână ca pe o intrigă de asfalt reavăn

mi s-au lungit gândurile de supărare și dor
beau absint cinstind numai genii pustii
o noapte se lasă trecută o noapte mă lasă petrecut
într-o cîrciumă de oameni alienați atunci
plesnește o durere și se naște poezia

ce e poetul secolului două zeci și unu
o glandă endocrină care explodează în sine
un muc de țigară în colțul unei guri de oraș
o palmă dată societății mizere
un saltimbanc rămas fără public
o gură de vin uitată pe fundu sticlei
o fermentare aprigă în mijlocul acțiunii

un punct culminant într-o narațiune absurdă
așa am renăscut după tine
ca o nouă epocă fără lame în vene și breton
lăsat să crească peste inimă
am început să știu cum se ține o carte în mână
știu să mă ascund de viciul pierderii de sine
îmi gătesc singur versurile
sunt ½peștele½ propriului cuvânt
și el e conștiincios cu mine ca o femeie ușoară
cu bulevardul