Dimineața cu ochii în lacrimi
udă florile de mărgăritar,
ridică pleoapele, cheamă orizontul
și-l mângâie cu-n zbor de porumbel alb.

Cerul, o catapeteasmă de stele,
pe care o sărută noaptea,
așteaptă să-i cadă una câte una
în palma pământului,
cu semințe de cuvânt,
trecute prin sita timpului.

Se plimbă prin mine copilul de odinioară,
să-și lase capul
pe umărul Tău, Doamne,
și așa cum făcea tata
îl mângâi.