Și apoi se va adapta la obișnuințele mele schimbate, căci
eu mi-am schimbat reședința, nu mai sunt floarea
timidă agățată unde erau sălciile și nu mai vreau duioșiile tale
pe care cu cruzime le combat fiindcă eu nu mai am
duioșie. Dacă tu vei dori să atingi mormântul meu cu mâini delicate
pune o piatră de fier grea peste alba placă ce mă
acoperă, și tot tu apoi vei scrie
versul ce-nchide
intensa comparație. Nu mai am lâna în groapă, și nu am
nici duioasa credință a aceleia ce-ți atingea mâna în semn de
înțelegere; acum nu mai vreau, luna e destul de plină, și ea ține locul
surorii mai mari, iar raza ei ucigașă din răutate acum eu
o urmez ca să-mi ilumineze ungherele ființei, deasupra unei pajiști proaspete

unde vâslesc dureros și prudent
morții de mâine. Nu voi mai străbate cu
tine străzile tale atât de înghesuite printre mormintele-urne
și roua poate să-mi ardă picioarele; eu mă așez și
râd și scuip pe chipurile sincere ale copilandrilor omorâți din
ordinul tău. De n-ar fi această cruzime a mea și a altora, de n-ar
fi acele picioare lungi, acele spinări goale și firave
sub iarbă. Nu-ți vei atinge ținta înainte ca tu
să treci prin canalele mele strâmte și dure.


[„E poi si adatterà”, în vol. Variazioni Belliche]
(traducere de Marin Mincu)