într-o altă zi, când am deschis fereastra larg să prind în palme șoaptele dimineții, mirosea a ploaie și iarbă
aș fi vrut să mă urc pe nori să te strig acolo, departe unde ești, să te aplec către mine
umerii tăi, gâtul tău... într-o altă zi, nu în aceasta bineînțeles, miros a scorțișoară și a cer vanilat
știi ce? am să risc! am să urc sus, acolo în lumea ta imposibilă și am să te strig pe nume
cred că m-ai auzit, deoarece în mine s-au trezit toate mările și mă ia cu amețeală
cât de frumos pot să-l recit acum pe Stănescu, pe Sorescu... l-aș adăuga aici și pe Ciobanu
el știe să scrie cu Aliona, cu soare și pâine.habar nu am cum îi reușește, dar chiar știe
tăia lumina felii, felii și o întinde pe hârtie. ba nu, pe suflet. apoi totul devine poem. simplu ca bună ziua
cât de bine mi-l amintesc acum pe Fernandez, limba franceză și salsa de sub pieptul tău.
glasul vecinei de jos care bate în tavan să dau muzica mai încet în timp ce eu m-am încătușat
în gândurile tale latino și o pereche de blugi strâmți. pe genunchi am o carte îngălbenită de poezii.
bineînțeles că azi trebuia să fie și Hopkins la televizor. altfel ziua nu era tocmai perfectă
dar știți ceva? închideți-mă într-un cub, băgați-mă în buzunar. faceți-mă să dispar într-o lume fără
ferestre, fără muzică, fără Stănescu. dacă am gustul de scorțișoară cu mine, lumea e a mea
totul devine un film de dragoste vechi care se repetă aproape singur. e nevoie doar de o inimă să bată,
iar ferestrele se deschid singure. tăiați-mă și în bucăți. dacă și vanilia o am în vreun buzunar, vă spun: nu mor niciodată.
nu am nevoie de nici un punct de sprijin decât de gâtul și umerii lui. acolo adoarme luna mea. și eu. acolo se scrie poezia mea. acolo așez lumile mele. toate. și le dau sens. dar e bine că nu știți despre cine vorbesc.
stop cadru. aici rămânem doar noi doi. am să pușc din degete, iar la trei...totul va dispărea în jur. îmbrățișează-mă și atât. mă auzi iubite? dă muzica mai tare și hai să ne ținem pe palme!