azi, este iar o zi mare, lungă cât o zi de post, obosită și cețoasă
nu contează
am să dau puțin norii la o parte și am mă încălzesc la soare
la soarele meu
am să ascult îngerii cum coboară din aer, din aerul tău
și ne cântă peste umeri
am să adun iarba din cele mai frumoase poieni, reavănă
și am să adorm sub brațele tale
tu îmi vei povesti câte în lună și în stele, iar eu te voi crede
ca de fiecare dată
contează doar degetele tale care se înfășoară în părul meu
și păsările care zboară din mine
asemeni unor copii fericiți desenând tot cerul cu emoții
în toate culorile curcubeului
știi? mă gândeam. la noi așa a fost să fie. o întâmplare care
s-a întâmplat
nu mai contează de câte ori ai plecat sau de câte ori am plecat
contează că ai rămas după fiecare plecare
iar eu nu m-am mișcat nici măcar un centimentru de aștepare
din locul unde m-ai lăsat
nu mai contează în câte lumi se divide lumea ta, lumea noastră
eu sunt un mic crepuscul
mă mulțumesc să mă joc în ochii tăi. să pășesc în mijlocul nostru
ca într-o Cale Lactee
unde două stele, aproape ciudat s-au ciocnit într-un sărut
cândva demult
pe când credeam în prinți și prințese, iar viața era o mare sală de bal
azi ești doar un bărbat deloc oarecare
mă aștepți în fiecare zi la colțul dimineții cu o cafea aburind a zâmbet și
o semicursă în lipsă de armăsar alb
pe care evadăm din ziua ce va urma. eu stau în față cu brațele larg dechise
și trăiesc mai mult decât aș fi crezut vreodată că se poate trăi
nu va fi nicicând mai mult de atât, dar cine are dreptul să-mi ia zborul
de lângă tine?

hai, strigă și tu cu mine să vezi cum îți ies din plămâni. nu îți ține respirația. promit că voi fi tot acolo, ba mai mult.
hai, strigă-mă tare cât poți!
ai să mă inspiri iarăși. prin tot sufletul tău. nu sunt un exercițiu. sunt doar aer.

doi orbi care rătăcesc unul în altul fără să vadă vreun semn de circulație,
avem mereu liberă trecere pe același drum