tu nu ai timp să mă asculți tu ești plin de mușcături
ca un șarpe încolăcit strâns în jurul amiezii
ca o sete de așternuturi între prezent și ochii închiși

tu ești copilul nelegitim al unui pântec
mai neînțeles decât cornul ce urlă durerea
în numele vânătorii

ca o gheișă mă întorc amar
să îți vorbesc despre oameni
goi cu sânge tremurător ce
sapă
sapă
sapă
despărțindu-mă de tine
neștiutul

neștiut
să-mi cânți cu glas de patru cuie
întâia simfonie

(ah, lumina întunecându-se
venind spre noi ca o copită înghețată)

ca și cum ai vrea să-mi spui că
slăbiciunile mele sunt fertile
precum ouăle păsărilor nezburate
respirând carnal propria axă
tu nu mă asculți tu mă iubești ca pe-o amantă infidelă
și înlăuntrul tău rodește struguri

ca și cum ai simți douăsprezece brațe
desfășurând orizontal rugăciunea
trupul meu nevăzut nebănuit
și
pielea mea roșie ca o insignă
(ah, sunt o palmă de pământ sterp
din care păsările își fac pene)

și seara târziu gurile noastre întrepătrunse
sorbind vinul rece întunecos palid virgin
(vinul acesta crud fără miros nebun după
mâinile noastre) și
noi așteptând momentul cel mai nepotrivit
să ne dezbrăcăm să rămânem verticali plini
de febra păcatului

(eu închid ochii. tu desenează-mi autoportretul
câte unul pentru fiecare dans al ielelor)

tu nu vei găsi niciodată un sânge mai albastru