Prea devreme ai murit,
Călcat de încă o mașină.
Am plâns, dar mai mult voi plânge
Peste câteva decenii.
Unii spun că poezia e dar de la Dumnezeu,
Și mă faci să cred că El nu ne-a uitat,
Că vom avea curcubeu nu doar în cer și în steag,
Ci și pe pânza neagră a hulitului nostru râvnit pământ.
Ai plecat, dar știu ce nu va pleca :
Nu vor pleca lacrimile de tăcere ale țăranilor,
Tradițiile albe brodate de secole cu sânge,
Credința care nu mișcă, ci întărește munții Carpați.
Nu vor pleca dorul de codru verde înstelat,
Izvoarele cu apă sănătoasă ca pildele creștine,
Privighetorile ce cântă ambele vieți ale omului.
Nu vor pleca nostalgia după casa părintească,
Zâmbetul mamei, o lume mai aproape de Maica Domnului,
Ochii tăi sinceri, monument de apă al simplității.
Nu vor pleca limba cea mai frumoasă din lume,
Plaiul unde trec turmele albe ale visării,
Florile care au transformat suferința lumii
Într-un nectar mai dulce și mai pur.
Nu vor pleca rana Nistrului românesc,
Frații trimiși în gheața arzătoare a Siberiei,
Basarabenii care urăsc minciuna că nu ar fi români.
Nu vor pleca poporul care a suferit mai mult decât a avut vină,
Lumina neînțeleasă a minunatei noastre țări neînsemnate,
Pământ de geniu și sfințenie, dar uneori al marii neputinți –
Am plâns pentru tine, dar de câte ori mulțumită ție,
Ne-am oprit, ne vom opri din plâns !
Ai plecat, trădat de gramatica umană,
Dar pentru poezie există doar
Timpul prezent, timpul etern.