Timpul vine, mă înconjoară cu amintiri tot mai multe,
tot mai harnice să îmi repete greșelile mele ronțăind
stolul zilelor de ieri.
Timpul îmi marchează cu roșu capetele clipelor scurte
și surde, ca niște cirezi de vaci, neștiind încotro s-o apuce.

Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu el în Counter Strike
și în alte jocuri mortale, mai ales când devenea plictisitor
ca o lecție de merceologie la un prof cu stagiu de 50
de ani. Ucenic nu i-am fost, dar l-am lăsat
să-mi subordoneze pașii dinspre spiritul epifanic înspre ceva
mai real prezentului meu cotidian: balcoanele
de la primul etaj, interiorul cărora îl pot cuprinde
cu lejeritate, în lipsa perdelelor. Suprema inspirație
surâdea cu răsfăț printre rufe curate și scrumiere pline
uitate pe pervaz. Și deasupra lor soarele răsare dinspre
un ieri sau un același azi pentru altă jumătate-a planetei.

Răsăritul nu-i de respins. Maximum tragi jaluzelele și
te-ascunzi între colțul pernei și înaltul mesei. Visezi
indecent. Gândești indecent, uneori chiar urât,
apoi te gândești: ce bine e totuși că gândurile au siguranța
de a rămâne intime și neștiute de alții. Prin gânduri
poți să înțelegi cât de prieten îți ești și care e miza
din jocul de-a timpu' mpușcat. Bătrânețea-i grozavă.

Cu pumnii lipiți de bărbie și ochii sclipind a plăcere
înlăcrimată, aștept să ajung scheletul pe cârjă, ducând
atâte-amintiri, încât s-ar apuca să le uite puțin câte puțin
până la început.