Mă războiesc cu lumea, mă războiesc cu mine,
mă războiesc cu Dumnezeul meu
doar că Dumnezeu nu se va război cu mine niciodată
pentru că El este totdeauna deasupra.


Sunt copilul lui Dumnezeu mi-am spus-o.
Trăind uneori la întâmplare doar eu cu mine și
gândurile, gândurile mele cu visele și dezamăgirile
mele dar undeva știam că Stăpânul iartă
știam că iartă.


Și vroiam să strig, să mă hrănesc cu asta
Să stau la un pahar de vorbă cu Domnul
să mă scap pe mine punându-i Lui în brațe socoteiul
cu atâtea "De ce?-uri" adunate.



Dar de fiecare dată mă lua la rost spunându-mi de fapt ceea ce știam deja
și închideam ochii de parcă ar fi fost un avertisment:
Pleacă! Sau îmi voi închide și sufletul și nu îți vei mai găsi sălaș aici.
Dar nu vedeam că de fapt eu îmi pierdeam sălașul în împărăția Lui.



Și iată că mereu spuneam să plece, nu mai are nevoie de mine;
eu nu am știut până acuma că de fapt eu aveam
nevoie de El, și nici n-am știut că dacă simt că trebuie
să îmi reglez oarece conturi nu trebuie să țip în halul ăsta..



Da, lucrurile mari se rezolvă în tăcere..