I
Pentru că nu sper să mă întorc din nou
Pentru că nu sper
Pentru că nu sper să mă întorc
Să-mi doresc ce e dat unuia sau libertatea altuia
Nu mă mai căznesc să mă căznesc cu astfel de lucruri
(De ce și-ar mai întinde aripile bătrînul vultur?)
De ce să mai jelesc
Ștearsa putere a unui obișnuit ținut regesc?

Pentru că nu sper să mai cunosc
Neputincioasa glorie a unor vremuri bune
Pentru că nu cred
Pentru că sunt sigur că nu voi avea parte
De singura putere adevărată și trecătoare
Pentru că nu mă pot adăpa
Acolo, unde copacii înfloresc și apele izvorăsc, căci totul
este nimic iarăși.

Pentru că timpul este numai timp
Și locul este veșnic loc și numai loc
Și ce-i prezent este prezent doar pentru o clipă
Și doar pentru un singur loc
Mă bucur că lucrurile sunt așa cum sunt și
Renunț la binecuvîntata față
Și la glas
Pentru că nu pot spera să mă întorc din nou
Prin urmare mă bucur, trebuind să clădesc ceva
De care să mă bucur.

Și mă rog Domnului să aibă milă de noi
Și mă rog să pot uita aceste lucruri
Pe care le dezbat prea mult cu mine însumi
Și le explic prea mult
Pentru că nu sper să mă întorc din nou
Las aceste cuvinte să răspundă
Pentru ce e făcut, și pentru a nu fi refăcut
Fie ca Judecata să nu fie prea aspră cu noi

Pentru că aceste aripi nu mai sunt aripi cu care să zbori
Ci doar evantaie care bat vîntul
Care este pe deplin meschin și uscat
Mai meschin și mai uscat decît voința
Învață-ne să ne pese și să nu ne pese învață-ne să stăm încremeniți.

Roagă-te pentru noi păcătoșii acum și în ceasul de apoi
Roagă-te pentru noi, acum și în ceasul de apoi.

II
Doamnă, trei leoparzi albi stăteau sub un ienupăr
În răcoarea zilei, hrăniți pînă la îmbuibare
Cu picioarele mele, inima și ficatul meu
Și cele care-au fost cuprinse
În golul craniului meu. Și Dumnezeu a spus
Să mai trăiască oasele acestea? Să mai trăiască
Oasele acestea? Și cele care-au fost cuprinse
În oase (care erau uscate deja) au spus ciripind:
Pentru bunătatea acestei Doamne
Și datorită farmecului său și pentru că
Se roagă la Sfînta Fecioară,
Noi suntem în strălucire. Iar eu care sunt descompus aici
Îmi dau faptele uitării și dragostea mea
Către nemurirea deșertului și a tigvelor de dovleac.
Astfel se refac măruntaiele,
Sforile ochilor mei și părțile nedigerate
de către leoparzi. Doamna s-a recules
Într-o togă albă, pentru rugăciune, într-o togă albă.
Lasă albeața oaselor să ispășească prin deplină uitare.
Nu mai au viață în ele. Așa cum sunt uitat
Și aș fi uitat, tot așa aș uita
Tot astfel devotat și concentrat asupra țelului. Și Dumnezeu a spus
O profeție către vînt și doar vîntului
Căci doar vîntul asculta. Și oasele ciripeau un cîntec
Care semăna cu al lăcustei cîntec, spuneau:

Doamnă a tăcerii
Calmă, suferindă
Spart și întreg
Trandafir al memoriei
Trandafir al completei uitări
Isprăvit și însuflețitor
Tulburat și odihnitor
Trandafirul singur
Este acum Grădina
Unde iubirile sfîrșesc
Marea suferință
A iubirii neîmplinite
Sau mai marele chin
Al iubirii împlinite
Sfîrșitul nesfîrșitului
Călătorie spre nicăieri
Concluzie a tot
Ce nu poate fi conchis
Discurs fără cuvînt
Cuvînt al non-discursului
Har către Ocrotitoarea Mamă
A Grădinii
Unde iubirile sfîrșesc.

Oasele cîntă sub un ienupăr, împrăștiate și strălucitoare
Suntem fericite împrăștiate, ne-am făcut bine unul altora,
Sub un arbust, în răcoarea zilei, cu binecuvîntarea nisipului,
Uitînd de noi și uitînd unul de altul, unite
În tăcerea deșertului. Acesta este locul în care
Ne-am despărțit. Dar nici despărțirea și nici unitatea
Nu contează. Acesta este locul și moștenirea noastră.

III
După ce am urcat prima spirală a celei de-a doua scări
M-am întors și am văzut în jos
O formă răsucită pe balustradă
În aburii fetizi din aer
În luptă cu al scării diavol care poartă
Masca mincinoasă a speranței și a disperării.

Lăsîndu-i încleștați am urcat a doua spirală
Și apoi, uitîndu-mă în jos
N-am mai văzut nimic, scara era cuprinsă de întuneric
Umed, cum e gura băloasă a unui bătrîn
Și rugos ca botul plin de colți al unui rechin.

Pe cea de-a treia scară, la prima spirală
Stătea o fereastră îngustă, arcuită ca o smochină
Și dincolo de ea, într-un peisaj pastoral un păducel înflorit
Și un personaj spătos, înveșmîntat în verde și albastru
Fermeca peisajul cu cîntec de flaut
Moale e părul său de culoarea castanei
Voie bună și muzică de flaut, se opresc pașii minții
Deasupra celei de-a treia scări
Se depărtează, se depărtează; o forță dincolo de speranță și disperare
Mi-am însușit urcînd a treia scară.

Doamne, nu-s vrednic
Doamne, nu-s vrednic

decît să spun cuvîntul.

IV
Cine a stăbătut între violet și violet
Cine a străbătut printre
Felurite nuanțe de verde
Purtînd alb și albastru, culorile Mariei
Vorbind nimicuri
Știind și neștiind eterna durere
Ce-i însoțea pe ceilalți cînd mergeau
Făcînd apoi fîntînile să izvorască proaspete

Făcînd stîncile moi și nisipul tare
În albastrul unui pinten de ciocîrlie, albastrul Mariei
Sovegna vos

Iată anii care merg printre noi, purtînd
Scripca și flautul, înapoi aducîndu-l
Pe cel ce străbate somnul și trezia, înveșmîntat

În albă lumină, împăturit și înfipt în ea ca într-o teacă
Anii cei noi merg, aducînd înapoi
Într-un nor strălucind de lacrimi, aducînd înapoi
Într-un vers nou străvechea rimă. Izbăvind
Timpul. Izbăvind
Neînțeleasa viziune a unui vis mai înalt
Pre cînd unicorni cu nestemate tîrăsc o năsălie aurită.

Sora tăcută, purtînd văl alb și albastru
Printre arbori de tisă, în spatele zeului grădinii
Cu flautul amuțit, își pleacă în tăcere capul oftînd
Dar nu spuse nimic

Dar fîntîna țîșni și pasărea își duse trilu-n jos
Izbăviți timpul, izbăviți visul
Neauzit și nerostit cuvînt

Și cînd vîntul va scutura din tisă o mie de șoapte

Poate veni exilul nostru

V
Cuvînt pierdut este pierdut și-i istovit de-i istovit
De e cuvîntul neauzit și nerostit
E neauzit și nerostit
Căci, încremenit
Este cuvîntul neauzit și nerostit
Cuvînt făr’ de cuvînt, cuvînt rostind o lume
Cuvînt învîrtejind o lume și
Lumini sticlind în întuneric ele
Contra Cuvîntului se-nvîrtejeau
Și-n jurul lor Cuvîntul era mut.

Al meu popor, ce ți-am făcut eu ție.

Unde va răsări cuvîntul, unde va răsuna cuvîntul?
În nici un caz aici, nu e deajuns tăcere
Pe mări, pe insule,
Pe țărm uscat, nisip sau pămînt rodnic
Pentru aceia ce pășesc doar pe-ntuneric
Asemeni ziua cît și noaptea
Nu vor găsi nici timp nici loc propice
Nu pentru cei ce se feresc de fața
Nici pentru cei ce merg,
n-ascultă vocea

Dar sora-n val acoperită va depune rugă
Pentru aceia ce pășesc prin întuneric va depune rugă
Pentru aceia de sfîșiați sunt între-anotimp
Și anotimp, și timp și timp, oră și oră, cuvînt
Și iar cuvînt, putere și putere!
Pentru acei de-așteaptă-n întuneric?
Sau se va-nfășura în văl
Pentru copii ce bat la poartă
Ei nu se pot ruga
Roagă-te pentru cei ce au ales și se răzvrătesc

Al meu popor, ce ți-am făcut eu ție.

VI
Cu toate că nu sper să mă întorc din nou
Cu toate că nu sper
Cu toate că nu sper să mă întorc
Nu sper să cîștig sau să pierd din nou
În scurta trecere traversată de vise
Crepuscul între naștere și moarte
Toate astea travesate fiind de vise
(Iartă-mă părinte) nu-mi doresc toate astea
De la fereastra deschisă spre țărmul de granit
Pînzele albe încă zboară spre mare
Aripi nefrînte

Iar inima pierdută înțepenește și se bucură
De liliacul pierdut și de pierdutele voci ale mării
Și spiritul slab se grăbește să se revolte
Căci undița de aur curbată și mirosul pierdut al mării
Se grăbesc să refacă
Þipătul prepeliței, învîrtejirea ciocîrliei
Și ochiul orb creează
Goale forme între porți de fildeș
Și mirosul reînnoiește savoarea sărată a pămîntului nisipos

Este clipa tensionată dintre moarte și naștere
Locul singurărătății unde trei vise colindă
Printre stîncile albastre
Dar cînd glasurile cad scuturate din arborele de tisă și se pierd în depărtare
Lasă un alt copac de tisă să fie scuturat

Soră binecuvîntată, maică sfîntă, duh al fîntînii, duh al grădinii
Nu-ngădui să ne batjocorim cu ipocrizie
Învață-ne să ne pese și să nu ne pese
Învață-ne să stăm neclintiți
Chiar și printre aceste stînci
Pacea noastră întru voința Lui
Și chiar printre aceste stînci
Soră, mamă
Și duh al rîului, duh al mării
Nu-ngădui să fiu despărțit
Și lasă plînsul meu să vină la Tine.