Nu știu să cer iertare
(sunt încă un om VIU)
de noaptea , nu e soare
și zorii…nu-s târziu.

Nu pot iubi, urând,
blestemul ce mă-mparte
între actor… și gând,
între trădări…și șoapte .

Nu pot trăi bolnav
de teama de-a gândi.
Murim pentru-a ne naște!
Nicicum, pentru-a nu fi!

Nu știu cum să mă apăr
de cei străini și goi.
Aud cum plânge tata
dinspre trecut…spre voi.

Nu vreau să fiu o filă,
un loc, un cuc, un truc!
De bate vântu-a milă,
cad umbre pe Pământ.

Nu vreau să fiu NIMICUL
ce soarta v-o împarte!
Nici țipătul din toate,
nici geamătul , din moarte.

Nu pot sa fiu PUÞINUL
din voi, ce-nvață DREPT
să stea la o poruncă!
Eu…adevăru- aștept.

Nu vreau să-nvăț măsura
în bani, a devenirii!
Dar nici să-mi vând speranța
iubirii…și-a măririi.

Nu pot să-mpiedic timpul
să mă coboare-n greu.
Și-nvăț să port cuminte
spre nori, destinul meu.

Nu vreau, nu știu, nu pot
să-ncap între cuvinte,
tristeți fără noroc
și ura din morminte!

Nu vreau să-mi mint părinții!
Nici să-mi cerșesc uitarea
de ridurile frunții-mi
vă adâncesc sfidarea!

Nu vreau să fiu pământ!
Nu știu să cer iertare!
Nu pot să semăn vânt!
Căci ura voasra…DOARE!

Ileana Popescu Bâldea