Augustus, mai cu osebire pe Marcus-
Antonius îl mustra pentru sminteala lui
de a scrie în așa fel, încât oamenii să
se minuneze și să nu înțeleagă.
(SUETONIUS —12 Cezari)


S-a furișat aseară în cetate,
Drumeț pribeag cu torbă grea în spate.

Ce noapte albastră! Cât belșug de cer!
- De aur Cloșca. Rarița de fier.

Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?

- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.

Doi înțelepți treceau vorbind încet,
Despre Zenon și Thales din Milet.

Și-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.

— „Din ce cetate vii, drumeț sărman?
Ce știi din Platon? Din Aristofan?

De ce n-ai myrt ca fruntea-ți s-o-ncununi?
Ce știi să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.

N-au înțeles nimica filozofii,
Își potriveau cu grijă faldul ștofii

Și-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.

Și unul l-a-ntrebat troznind din dește:
- „Cum poleiești minciuna? Povestește.”

- „E-un meșteșug furat de mult, din cer,
Îl știu de la bunicul meu Homer.

Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.

- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,

O iau în clește, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte și pe alta,

O-ngemănez și-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.

- „Și după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, așa-i? – „Ferit-a Sfântul

Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.

Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”.