Întoarce-te din zare, oprește-te o clipă,
Împrăștie cenușa din umbra cea adânca,
Furtunile și ploaia din păru-ți în risipă;
Aruncă-mă-n vulcanul țâșnind din ochi de stâncă!

Petale cad în flăcări, ard noaptea pe comoară,
În mine intră demoni, pe rând, dintr-o privire
De duh de neagră vrajă ce parcă mă omoară
Și mă preface-n versul ce ninge-n amintire.

Să te colind la iarnă, să isc scântei în scrumul
Cândva în strălucire, orbit, plin de safire:
Doar lacrimile noastre, ce cad încet pe drumul
Din cearcăne albastre, înfiripând iubire.

Arată-mi semnul frunții, lăsat cândva de știme,
Găsește iar cărarea pe câmp de albe stele
Înfășurând cu pașii sclipirile intime;
Sărută trandafirul, petalele rebele!

De diamant ți-e șoapta și-ți zboară vântu-n plete
Alunecând în ritmuri spre noua dimineață,
Din inimă se naște alt cânt arzând de sete,
Topind mereu cristalul din lacrima de gheață.

Pe plajă pescărușii măsoară răsăritul,
De plângi și marea plânge, limanuri de iubire,
O pasăre te-ai face de-ar fi să-ți pierzi iubitul,
Te-ai înfrăți cu zarea ca să-l găsești pe mire.

Răsfiră primăvara, întoarce-ți iar privirea
Și soarele-ți va face din trandafiri cunună,
Primește-mă în cântec, în care fericirea
E fără spini și râsul în hohote răsună!