dragostea a venit pe contrasens
în cochilia sufletului volanul era pe dreapta
cât mai departe de linia continuă


existau doar parcări secrete în luminișul norilor
îmi amintesc că atunci, arcuiam cerul
ca pe un măr și culegeam din el împrimăvărarea


din el cădeau frunze galbene de lumină
despicau tăcerea în mii de șoapte răsfrângându-se
o pendulă de vise ne țintuia timpului


era atât de mult aer în jur, iar eu nu puteam respira
am știut că era timpul să cobor
soarele își făcuse deja culcuș în pâinea tăcerii tale


din cochilie, se pare că ai ieșit demult
nici nu știu când mi te-ai strecurat de sub piele afară
scrâșnet de nisip sub tălpi și atât


am să o iau de aici și am să o ascund lângă rădăcinile
unde mi-am îngropat părul
acolo nu o va găsi nimeni vântul doar ne va aminti


de cealaltă parte a drumului
cineva, întotdeauna face autostopul către niciunde
eu nici măcar nu vedeam


o singură dată am văzut pe cineva încovoiat peste cer
nici pe el nu l-aș fi remarcat
dar marea i se spărgea sub ochi și peștii îi ieșeau din mânecă


am să dau timpul puțin înapoi
nu voi lăsa niciodată viața să se risipească pe o noptieră prăfuită
trebuie să știu ce e cu peștii


sau poate cu marea
sau cine știe, poate voi afla
ce e cu mine de îmi ies oamenii de sub piele ca și cum eu nici nu aș fi!