se-aruncă, din fugă, bezele soarelui.
parc-ar fi senin, dar trec
ba un nor, ba un câine,
ba un nor, ba un câine...
i-ai prinde, în glumă, de coadă,
și ei să nu simtă durerea,
să nu te umbrească, să nu te latre,
să nu te umbrească, să nu te latre,
pe cer, pe stradă, când te plimbi,
cu un plasture pe frunte,
cu o broboadă pe umeri,
esmeraldă.

cineva zice: „bată-vă să vă bată
și să nu vă fie de deochi, fii ai pământului!
unde-i pasărea ce i-a vindecat soarelui rănile
doar cu un cântec?
poate că norii au uitat extinctorul,
și-acum pasărea zace sub cenușă".

trec și eu pe acolo,
nu văd nimic esențial,
deși pe cer se vântură un nor ca un câine,
pe stradă, mă latră un câine ce se risipește ca un nor,
și-apare, din senin, ca un soare.

fii atent, se aruncă, din mersul pământului,
bezele soarelui,
pare-a fi senin, dar nu mai trece nimic,
norii au fost alungați de esmeralda, cu un surâs,
câinii au cozile covrig și mușcă din ele,
chiar și pasărea a înviat din cenușă,
uite-o colo sus cum bandajează rănile soarelui!

eu cânt,
esmeralda cântă,
ne plimbăm prin constelația câinelui,
străzile au dispărut în norii depărtării.