anotimpul chinezesc începe în noaptea asta, îmi spunea un prieten ieri mirat
că presimt în toate viul, când eu îmi auzeam doar inima în tâmple și aș fi vrut
să apese odată pe accelerație
iar drumul să se transforme într-o pajiște verde, în loc de munți de beton să văd
bulbi de iarbă zvâcnind, ca gândurile astea la nesfârșit spre tine
oricum s-ar suci anotimpurile sub roți, sub pământ, oricât aș tura la viteze
insuportabile viața-și-moartea, zgomotul lor fascinant printre oamenii solitari
abia ieșiți din muguri

poate de aceea dimineața cuvintele s-au transformat în imagini. era ora șapte.
scena: o cafenea, la o masă eu deja citind un afiș – nu scorpions
nici măcar gândul că ai mai fost prin oraș sau vei ajunge la concert, la club, la amici
și mereu la alte femei – doar eu, afișul și literele mari care anunțau
”...a murit”. șocul nu poate fi scris, nici cum aș trăi dacă vreodată aș primi brutal vestea
despre moartea ta sau a altcuiva iubit, îmi amintesc doar că așa am aflat la 19 ani
de moartea profesorului de literatură, dintr-o pagină de ziar, ultima

pe scenă apar oameni, la masa mea se așază un prieten al tău, îmi taie privirea fixă pe afiș.
încremenită, abia îl întreb

- asta rămâne intens din scenă, felul în care a curs din mine nu lacrima, ci întrebarea
mereu pun întrebările așa, din măduvă, zbang, din prima rădăcină de suflet și întrebările
astea ale mele se lovesc de craniu, de pereți, de podele, de mintea sau carnea celuilalt –

”cum a murit?” - și mi-a arătat scurt gestul samurailor. siderare. prin minte se derulau
halucinant mii de cadre cu tine și după vertigo a început să mă invadeze
spaima. dureroasă, ucigașă

așa m-am trezit. paralizată. din corp țâșneau muguri de groază, eflorescențe care
se răspândeau prin fiecare celulă, mă sufocau. căutam o altă ieșire
și abia atunci am înțeles că e doar un coșmar, că mâinile mele ude și albe
frământau la nesfârșit iarba. te-aș fi chemat de-aș fi știut că în inima ta se scriu încă pagini
despre noi.

prin fereastra deschisă a pătruns miros de zăpadă. așa m-am liniștit, îmi aminteam
seara în care ți-am promis că nu-ți voi trăi moartea