Ultimele cuvinte pe care le-a putut rosti vreun om înainte de moarte
n-au jignit pe nimeni și desigur vor putea fi considerate
ca un mesaj venit de undeva, de dincolo de noi,
care în clipa în care suntem la hotarul vieții
ne este singura zestre demnă de-a fi lăsată moștenire.

Tot ce e mai bun în noi se concentrează
și niciodată nu vom ști dacă-am reușit să dăm totul,
niciodată nimeni pe tărâmul unde domnește adânca tăcere
n-o să aibă amintiri din viața cea de toate zilele,
nimeni n-o să mai aibă timp de glume hazlii sau proverbe
– nicicum să se gândească la lucruri mult mai importante –
ca de exemplu esența vieții și minunatul elixir al vieții
sau cine știe ce povață sau vorbă pilduitoare,
pentru că acolo în tărâmul cel fără de întoarcere
domnește eterna tăcere și nimic nu e ca în viață.

Acele iluzorii umbre ce se spune că suntem noi
– dansăm un dans ce se poate chema chiar shimmy –
dar unde e acel partener ce în viață ți l-ai luat de tovarăș?
Și unde-s noianele de bucurii și necazuri?
Sacul fără fund umplut cu abis
nimic nu păstrează, nimic nu reface, ci doar devorează.

Ca pe-o balanță în care pe-un taler s-a pus eternitatea,
viața noastră pe celălalt taler nu valorează nimic.
O clipă în Univers se pierde fără istorie.
Eu, tu, el, noi, ai mei ne frământăm generații
și abia-abia ne putem obține un drept asupra morții,
pe care ea mărinimoasă ni-l lasă să ni-l disputăm tot în viață.

De aici decurg atâtea conflicte,
nimeni nu poate ști cine are dreptate,
pentru că nimeni nu se poate erija în simplu spectator,
pentru că nimeni nu e mai presus când e vorba de moarte,
de aceea e bine să păstrăm o semnificativă tăcere:
cine știe, poate vom avea noi norocul
să smulgem morții acel ceva inestimabil,
după care atâția – fără minte – aleargă.

S-ar putea să pătrundem, descifrând o nuanță,
în acest imens abis inexplicabil,
s-ar putea să fim chiar primii exploratori,
așa cum explorăm mări, continente și aștri,
așa cum explorăm sufletul omenesc și pe noi înșine,
în final am putea explora totul, totul.

În afară de-o tăcere neputincioasă
și de-o invariabilă ridicare sceptică din umeri,
nimeni nu poate da un răspuns competent,
ci doar așa un răspuns evaziv,
ce crede fiecare despre acest lucru „tabu”,
pentru că fiecare are cap și minte,
pentru că fiecare poate să gândească,
fiecare poate să spună ce dorește,
fiindcă sunt sigur nu sunt eu nici primul, nici ultimul,
care vreau să rezolv o anume tăcere,
să nu mă mai simt atât de neajutorat, de neînsemnat,
atât de puțin cunoscător în tainele misterelor nedezlegate.

Desigur un sprijin ar fi foarte nimerit să mi se acorde,
dar aici se pune o altă problemă,
despre care se pot spune foarte multe lucruri,
dar niciodată nu se va spune chiar totul,
așa că e bine să spun și eu
un cuvânt, două, așa de circumstanță,
ca să se vadă că am și eu idei,
ca să se vadă că problema mă preocupă,
că o am în vedere, o studiez și cine știe,
poate am descoperit și eu ceva despre care încă nu se știe
și-ar fi bine să știe tot omul, ca să poată asculta și vedea,
când voi vorbi pentru oameni așa cum știu eu.

Vă voi spune că-n aceste probleme
singur e mult mai bine să gândești,
altcineva te-ar stingheri cu prezența,
ți-ar pune unele întrebări încuietoare
la care n-ai putea să răspunzi imediat sau poate niciodată
și-atunci, cuprins de nervi, cu tensiunea arterială mărită,
sângele simțindu-l cum se urcă-ncet la cap,
atâta viață pulsând în fiecare fibră de om,
amintindu-ți continuu că exiști, că trăiești,
nu-ți va lăsa răgazul să te gândești la moarte,
pentru că moartea, în cele din urmă,
e renunțarea la viață și împăcarea cu tine însuți,
în clipa în care, ajuns la o anumită vârstă,
tragi linie și-ncepi să faci bilanțul:
observi că ai mai multe minusuri decât plusuri,
dar acest lucru nu te mai pune pe gânduri,
poate că nici nu mai interesează din moment ce ești împăcat,
îți repeți mereu că doar aceasta e soarta (citește viața),
fiecare om într-o zi trebuie să moară,
atâta doar că el nu prea știe când,
dar acest amănunt este doar un fleac lipsit de importanță,
poți să dormi liniștit până când vine ceasul și clipa
în care inevitabilul se va produce și nu mai ai ce face.

Atunci deschizi ochii, mai privești odată soarele,
îți așezi mâinile pe piept într-o poziție cât mai estetică,
aranjezi totul ca să fie frumos,
să mai smulgi un regret,
un strop de compătimire omenească,
când se va spune – pe diferite nuanțe –
la căpătâiul tău, în clipa când se va afla evenimentul:
„Pauvre voyageur, il est mort!”