Cu ochii goliți ca pahare spălate de ploaie
Și tunet în piept ca o frunză lovită de vȃnt
Pe racla ascunsă de trupul ce noaptea-l îndoaie
Se mușcă de buze timpul pierdut în pămȃnt.

Un ghimpe turbează cȃnd floarea își mișcă petala
Și limba de foc aprinde pe cer biciuri de fum,
Iar ceara se-ncheagă pe fruntea culcată în trista Valhalla
Cȃnd norii se pierd sub pașii uitați prin gropi și pe drum.

Am gustat dintr-o stȃncă și m-am înecat cu nisip.
Atunci am băut dintr-o scoică o perlă murdară;
Cojite și sparte, lacrimi așteaptă să curgă pe chip,
Știind că îmi sunt acum cea mai tristă povară.

Fără să văd, din scorburi copacii turnau peste noapte
Urme de smoală în care topeau aburi de ceață,
Iar umerii reci aruncau peste ceafă și peste spate
Tămȃie și scrum, busuioc ofilit în șanțuri de gheață.


Lumina din ochi cernea infinit, iar prezentul tăcea
Și timpul torcea din fuiorul cu ceasuri oprite,
Iar luna pe crengi și pe frunzele ude zăcea,
Cu fața de ceară și ochii-nfundați adȃnc în orbite.


Mai lasă-mi minutul să zbȃrnȃie-n gura de drac,
Coborȃt dintr-o stȃncă sub care adȃncul veghează;
Mai lasă-mi secunda să-mi urle, apoi eu să tac,
Și-apoi iar să simt cum pleoapa lumina forțează.

Cu ochii goliți și-necați, un înger coboară
Din cerul în care-au pătruns flori de narcise.
Mătură-mi racla și spală-mi cu lapte crucea murdară
Și lasă-l s-adoarmă pe mine cu aripi deschise.