Îmi închipui
fără cuvinte
fără de-nțelesul lor
...doar cu tăcerea lor
coborîtă în inimă
ca o altă inimă
...care bate
uneori altfel
alteori în rezonanță
cu plinul și golul
a ceea ce cuprinzînd
mă cuprinde
...a ceea ce conținînd
mă conține
și susține


și
toate astea
pentru că memoria
nu-și asumă uitarea
decît în măsura în care
este doar amînare

o amînare
în vederea unei depline
re-cunoașteri
și surveniri între
ne-ajunsul și de-ajunsul
acestei vieți
...care devine
parcă prea curînd
lăuntric dincolo