(...)

Ed ascoltando al leggier mormorio
la mine-n cort răsăriră noi agerimi de ochi
ori de spirit ori de ipostază,
doar ce-ascunde baba-oarba
sau carnavalul
și nici o pereche nu vădit-a mânie
Se văzură doar ochii și golul dintre ei
culoare, diastază,
nepăsătoare sau neluând aminte că
n-avea tot locul de sub cort
nici cuprins pentru-ntreaga imagine,
întretăiată, strecurată
aruncând umbră doar dincolo de celelalte lumini
seninul cerului
marea nopții
verdele iezerului
străluceau din ochiul nemascat în golul jumătății de mască.
Ceea ce aprig iubești va rămâne, restu-i zgură
Ceea ce aprig iubești nu-ți va fi jefuit
Ceea ce aprig iubești e-adevărata-ți moștenire
A cui lume, sau a mea sau a lor
sau a nimănui?

(...)

(traducere de Ion Caraion)