Alelei și aleluia,
cântam Doamne pe coline,
după miale și berbeci.
Caprele aveau doar demoni
între coarne și în țâțe,
era greu chiar imposibil
să le pot aduce-n turmă.

Și-am vrut, Doamne,
să-mi pun capăt
zilelor cu soare-n cap,
nopților cu frica-n sân.
Pân s-a năpustit un leu
mare cât un deal cu coamă
să-mi răpească o mioară.

Eram gata să mă pierd,
inima bătea ca gușa
unei broaște fără minte, dar mi-am zis:
cum am să fug
dinaintea unei fiare poreclite de ei leu,
nu sunt eu urmaș de Iuda,
nu sunt însumi Leul eu?
Și l-am apucat de falcă
și trăgeam să-i despart dinții
și-n adâncul gurii lui
am văzut o mână albă
care-i înfundase gâtul.

Mână albă și curată,
netedă precum petală
unui crin din valea largă.
Doar cu-n semn de cui în mijloc.
Și-am tăcut: Te luptai Tu
și cu fiara
și cu noaptea
și cu spaima mea din oase.

Cum vor ei, bunule frate,
să mă sperii
de-un morman de carne grasă
cum e porcul uns cu ură,
îmbrăcat în za de fier.

Iată am aici o piatră
Cât un ochi fără culoare
Presărat ca un mozaic
cu lumina dintre nori
( ai Tu ce-ai cu cei ce poartă
numele
unei pietre neîmpetrite)
Voi lovi cu ea în locul
ce-i zic proștii c-ar fi cap.

Eu țintesc,
Tu mână piatra,
ca să știe
orbii, surzii,
filistenii și evreii,
unguri, sași, români (olteni, restul este viitură!)
ce răsplată are Unsul
ce se crede-n semnul Tău.

Alelei și aleluia,
zise Domnul pentru mine,
suie-te pe dealul mare
ca să vezi Sionul Meu.
Erau gropi, scaieți și dune
pe o rână de pământ:
eu vedeam Ierusalimul
cel mai luminos oraș,
străveziu ca o fereastră
dintr-un templu azuriu,
și vedeam chiar și lumina
după ce va striga Fiul:
s-a sfârșit, terminat e!