Trec de la încântare la extaz,
de la extaz la spaimă.
Simt sub mine hrube în care
cobor cu grijă sau lunec,

zăresc câmpii întinse, luminate
de un soare nefiresc, singur.
Trăiesc în acest univers cu ochii
deschiși privindu-mă-n lacrimi.

Mă văd zdrobinu-mi cuvintele-mi
rostite, alergând într-o toamnă întunecată,
plină de încântare, de noiembrie,
de vânt și lacrimi...