se luminează de ziuă
în noaptea asta
ai mai fi îmbătrânit cu un an
dar ai ales să rămâi mai tânără
de când ai plecat te tot caut
în flacăra încă nestinsă
a candelei din perete
în urmele lăsate pe pământ
lângă crucea de piatră
în lutul încă afânat
și în cer printre îngeri….
dar nu m-au lăsat!
pe bolta înstelată te-am căutat
am vrut să-ți întreb steaua
nu mai era nici ea acolo

se luminează de ziuă
însă tot nu te zăresc
pământul se va umple de lume
cumplit furnicar
aproape șapte miliarde!
geme pământul de oameni
dar numai tu lipsești
și eu o să constat iarăși
că între atâția sunt singur
neștiută furnică
ce-și duce în spate osânda

se luminează de ziuă
și eu o să descopăr
că Pascal nu are dreptate
nu am cum să mai fiu
trestie gânditoare
din falnic plop am ajuns
o biată salcie plângătoare!
nu am curajul să acuz
mi-e frică să întreb destinul
de ce m-a divorțat forțat
smerit aș vrea să-l chem pe zeu
în fața judecății de apoi

se luminează de ziuă
și iar am să o iau de la capăt
sisif ce-și duce crucea
sub care-o să se-ngroape!
poate nu erai tu ceamai
dar erai unică și numai a mea
în zadar te caut
în ochii întrebători și încă umezi
ai copiilor noștri
în firul de iarbă
în mireasmă de floare
în fiecare crăpătură a sufletului meu
și în fiecare femeie

se luminează de ziuă
îmi șterg ochii
și abia acum îmi dau seama
veniseși din timp la câțiva ani lumină
în urma mea
iar acum ne situăm
la puncte cardinale opuse
de aia mă atragi atât de tare!
tu ești la perigeul existenței
eu la apogeul suferinței
tu pe orbita ta…
gravitezi către un alt răsărit
eu în călătoria mea…
mă îndrept către apus

se luminează de ziuă
îngerul meu iese din tură
se sting luminile-n oraș
mai miroase a Crăciun și a An Nou
se dezlănțuie furnicarul!
dumnezeu și destinul
încep o nouă zi de muncă
în suflet mi se aprind
din nou lumânări
singurătatea mea
începe iarăși să te plângă
cu lacrimi de ceară!