locuiesc la ultima ușă
de la etajul patru
al unui bloc cu patru etaje

știu asta nu mă face în niciun fel deosebită
de altcineva care de exemplu locuiește la ultima ușă
de la etajul șapte
al unui bloc cu șapte etaje
sau și mai și

la etajul zece al unui bloc...

doar că blocurile astea vechi cu patru etaje
nu au lift așa că eu în drumul meu spre casă
vizitez neapărat toate ușile
vecinilor mei aproape toți necunoscuți
până la cea de pe urmă
a mea

văd dacă prin nu știu ce împrejurare
au murdărit clanța
văd dacă au schimbat yala și atunci mă gândesc
doamne oare au apărut hoții și la noi în bloc
văd dacă au dat cu baiț
mai ales de sărbători
atunci mereu dau cu baiț
văd tot vreau nu vreau
pentru că așa e făcută scara mea

la fiecare etaj trebuie să aprind lumina
eu urc greu e adevărat
nu revin asupra motivelor
dar la mine la bloc nu e lift
iar lumina are timer

deci trebuie să o aprind la fiecare etaj

în întuneric mi-e un pic frică
să nu sun din greșeală
să confund întrerupătoarele
pentru că noi la bloc toți respectăm legea tăcerii
nu sunăm, nu râcâim, nu scuipăm doamne ferește pe jos
dar mai ales nu scoatem nicio vorbă

urc scările
ajung acasă
uși uși uși
plec de acasă
cobor scările
uși uși uși

uneori vreuna se deschide brusc
aproape mă sperii
iese sau intră cineva
ne uităm fiecare în altă parte
convinși că asta nu se va mai întâmpla curând
cu aceleași personaje în rolurile principale
un fel de eu nu sunt în stare să urc și să cobor scările astea mai repede
tot mai repede, pe un fast-forward
și să fac din poemul ăsta
un poem minimalist
----

când mă vei întreba
îți voi răspunde răspicat că DA
și asta doar pentru că mi-e mai ușor așa
decât să te car zilnic în spate
patru etaje în sus și-n jos
ca pe un sac plin de minuni cu dop
care nici măcar nu-s sticle
care nici măcar nu explodează
doar țopăie încontinuu
de fericire