stă muntele-n amurg ca un cioban,
încremenit în vreme și în piatră.
încep să iasă stele la păscut.
zăvozii lunii de pe steiuri latră...

la cină, lângă foc, pietrarii spun
de un flăcău subțire și înalt,
că stânca îl momi ca o muiere,
strivindu-l între coapse de bazalt.

când spre-alte vremi îi mână-arar un gând,
și sus pe stei zăvozii bat la lună,
pietrarii-n ochi au parcă dinamită,
și pumnu-atunci parcă ciocan s-adună...

că fu orândă când sleiți trudeau
doar pentru-o ceapă și un coltuc uscat.
stăpân pe stânci era atunci un grof...
în ochi mocniri de exploziv se zbat!

și oamenii aceștia, care-n palmă
frământă muntele ca-un aluat,
vorbesc de viață și a scârbă scuipă...
zăvozi la lună, de pe steiuri bat...

stă lângă foc pietrarul. stele ies
să pască 'nalt pășuni de căi lactee.
el mângâie, cu mâini de-ndrăgostit,
bazaltul cald, ca șoldul de femeie.


1953, Arad