În gara veșniciei veni-vor mii de trenuri
Nu le e dat ședere mai mult decât o clipă
Și când secunda asta în urmă se disipă
Găsești doar stârv de umbră. Tu, îngere, ce tremuri?!
Ori nu ți-e dat sfințirea s-o porți între aripi?
Gonești prin omenire cătând floarea de colț
Dar dând de sfera rece prin necuprins tu țipi
Găsind doar alinare la o femeie-n bolți.
Și ea îți amintește de firea ta divină...
Te întregește-n tine și tu-i dai trup sfințit
Fecioară fără pată o lași ca să devină,
Mănunchiul cel de raze ce-l porți în asfințit.
ÃŽn gara nemuririi veni-vor mii vagoane
Tu, refăcut, vei cerne pe sfinți de lighioane.