mă întorc seara acasă
ca într-un fagure părăsit
un zbor fără noimă deasupra unui oraș nefecundat
pe bibliotecă urma unei căni de cafea
peste ea alte urme de parcă mi-aș fi dat întîlnire într-un punct fix
mă surprind rostind oameni care au fost odată ai mei
îmi vine să mă îmbrățișez
să-mi las capul pe inimă ca pe umărul unui prieten
și să plîng

e atîta tristețe că pînă și ferestrele nu-mi mai arată luna
de teamă să nu-mi recidiveze tumorile
cel mai mult îmi lipsește apropierea
mirosul de lapte fiert al unui trup
încremenirea în doi
sau cine știe
de prea mult timp m-am obișnuit să fac cîțiva pași
în speranța că voi întîlni pașii făcuți înainte
iar acum....

acum creierul meu chircit ca un deținut pe podeaua osoasă
nu mai înțelege nimic
de ce tot rostesc oameni
de ce mi-aș dori să fiu un monstru de paie
căruia cineva să-i dea foc
în speranța unui anotimp mai fertil

demult obișnuiam să mor noaptea
cu gura plină de inima altuia
acum car zilele după mine
de parcă aș duce cu sania prin pădure
o femeie în chinul facerii