la început am uitat să dorm
cât de puțin aș fi ațipit visam ochi
puzderie
mari limpezi invincibili
incontrolabili ca niște fulgi de zăpadă

aș fi vrut să depășesc vârfurile veșnic înghețate
am sfârșit prin a mă subordona răsturnărilor
alura mea de spărgător de zile s-a împotmolit printre rădăcini
cumva un fel de formulă a înfrunzirii
și a ideii de cuib

scorburi în fond dar dezinfectate de patetic
de simplitatea de a bea apa direct din palmă

mai apoi am uitat de ce mă cert cu oamenii
ascultându-i fiecare avea dreptate în felul său
inclusiv eu
de ce nu mi-ar fi de ajuns m-am întrebat cu sinceritate
că suportăm împreună rozul zilelor
aprins ca o boală de piele

n-am știut niciodată spune mulțumesc aceluia care mă înjură
pentru că m-a citit
dovedindu-mi că suntem vii și că miracolul se repetă
cel puțin cât timp există oameni există și duh

uneori îmi e frică în avans
de ceas și ceasul ai crede că anume ticăiește mai tare
sau că mâine recitind aceste rânduri
nici măcar nu îmi va trece prin cap
cine când și de ce le-a scris

mi-e frică de faptul că întâmplându-se astfel voi privi
la ceilalți ca la niște morți petrecând pe ultimul drum
ultimul viu

ultima oară am uitat de ce mă iubești
mi-e silă de mine și nu mă văd posedându-mă fizic
nici măcar cu pudicitatea curvelor care nu se sărută pe gură