Învățătorul
și abecedarele
în clasa goală –
departe înflorește
năprasnic liliacul

O coajă de ou
sub cuibul până acum
în paragină –
dar nicio stea prevestind
lumii sfânta minune

Atât a mai rămas
din străvechiul imperiu
de pretutindeni –
niște flori de rapiță
îngălbenind stepele

Calea Lactee
în strachina cu apă
a tâmplarului –
m-așez la masa de lemn
cu lingura în mână

Despre clasicii
literaturii vă spun
esențialul –
pe vremea lor zăpada
urca până la streșini

Un poet uitat
recunoaște cu multă
bună-credință –
pe-atunci cocoșii cântau
dintr-un străvechi obicei

Din întâlnirea
cascadei cu înghețul
providențial –
acest castel născocit
fără dălți de-un maestru

Nu uraganul
devastând universul
mă înspăimântă –
arbori de rezonanță
în focul ciobanilor

Iată cum devii
maestrul unei arte
desăvârșite –
culegi câteva frunze
într-o seară de toamnă

Sacrificați-l
când păsările cântă
printre frunzișuri –
arbore învrednicit
a deveni vioară

Cascada urcă
și explodează-albastru
cerul spre pământ –
pianul și universul
sub degetele tale

Ce năzdrăvană
a fost în lung și în larg
dragostea noastră –
de un verde infinit
în coliba de ierburi

Nu-i magia mea
să-mpodobesc pârloaga
cu albăstrele –
totuși cu neliniște
le-aduni gândind la mine

Geamul vecinei
de-o primăvăratică
iluminare –
destăinuirea-acestui
cântec fără de sfârșit

Ascultând noapte
de noapte în surdină
concertul lui Grieg –
conturul portretului
tău devenit muzică

Numai cinci rânduri
ți-aș trimite o dată
cu resemnarea –
ne-nstrăinează un cer
de stele căzătoare

La prima noastră
întâlnire a plouat
fără cruțare –
aceeași pelerină
strâmtă ne-a fost de-ajuns

Lângă tăcerea
femeii valurile
sfărâmându-se –
fiecare-și găsește
un fel de exprimare

Te văd cum dezbraci
parfumul portocalei
până la piele –
apoi îl sfâșii între
dinții sălbatic de albi

A fi singură
între pianul și golul
în rezonanță –
neașteptate tăceri
cutremură muzica

Cu totul singuri
ne jucăm de-a dragostea
printre flori de câmp –
de undeva ni-i martor
un fulger fără tunet

Mâinile tale
crăpate și muncite
din zori în seară –
voluptuoase mâini
din seară până în zori

După o viață
cu nopți albe amarnic
și zile negre –
visezi încă-același vâsc
aducător de noroc

Târgul de iarnă
își deschide porțile
vraiște, doamnă –
probați acest scârțâit
de zăpadă sub ghete

Un bărbat singur
și o femeie privesc
luna coborând
peste orașul unde
nu se întâmplă nimic

Primul ciripit
înaintea zorilor
sub acoperiș –
liniștea dintr-o dată
luând forma unui geam

Nu am destule
cuvinte să-mi recunosc
naivitatea
tocmai de-aceea cultiv
in grădină păpădii

Cu bucurie
salcâmul dă în floare
dincolo de drum –
prilej să-mi număr stoic
încă o dată anii

În ploaia de mai
pașii călătorului
se-nviorează –
enigmatice lumini
pe frunzele tinere

Un pumn de iarbă
sub cap și-nvelitoare
un cer de stele –
răsplata plugarului
după-o zi de robie

Să privesc întâi
luna pe cer ori puiul
galben de rață –
încă o dată între
neant și un miracol

Tocmai spulberă
vântul păpădiile
peste coclauri –
precum scrie în cartea
fiecărei seminții

Altfel de potop
încarcă munții de jos
până la piscuri –
se cațără talazuri
verzi de sevă năvală

Deodată flăcări
ciobesc întunericul
până la roșu –
ultima încordare
pentru întâiul tunet

Întrucât luxul
de-a înflori printre crini
e prea orbitor –
dialoghez cu nimeni
și tăcem împreună

Încă o seară
de mai peste mormântul
călătorului –
care de care se-ntrec
spinii să înflorească

Vară cu frunze
verzi de salcie și flori
galbene pe câmp –
întâmplare de-o clipă
undeva în univers

Eu și căruța
străbatem la pas drumul
negru de pământ –
în zbor ne însoțesc doi
fluturi fără simbrie

Nimic nu are
greierul în pustiu
de bine-al vieții –
doar pojghița și-un cântec
pârjolindu-l cu totul

Singur pe drumuri
căutând fără noroc
un acoperiș –
cerul mă învelește
în furtună de vară

Muzeu de fluturi
cu aripi glorioase –
numai unul mic
dincolo de fereastră
zburdând în libertate

Iar cerul o fi
broderie albastră
deasupra lumii –
începutul acelei
mirări fără de sfârșit

Către înserat
sub florile de hamei
se rupe gardul –
astfel împlinindu-se
cuvântul profetului

Pândaru-ascultă
greierii asediind
pepenăria –
război între parfumuri
și cobze fără pace


Un fluture alb
cercetează tabloul
cu margarete –
soarele tocmai trece
prin fereastra deschisă

Frunzele verzei
formând palmele unde
se-adună rouă –
iată-vă paradisul
cu adăpătorile

Fluturi de noapte
izbesc din greu fereastra
cu-aripile –
zăpezi fără odihnă
și viscole de vară

Un scurtcircuit
liniștește boxele
in discotecă –
răzbate târâitul
greierilor de-afară

Toamna pârguind
până la disperare
iedera pe zid –
carate îndeajuns
să umple-o vistierie

Cu pumnul de bani
câștigați pe garoafe
nu cumpăr nimic –
doar aceste lumânări
de sufletul florilor

Întotdeauna
plouă mai des în preajma
felinarului –
își dă curaj drumețul
răzbind prin întuneric

Încă un câine
omenește de-amărât
în zloata rece –
de nu m-aș cutremura
până la resemnare

Se rostogolesc
în vânt flori de hârtie
și crizanteme –
pe stradă oameni cu măști
și oameni cu măști false

O răspundere
cu totul
copleșitoare –
picătura coboară
pe un fir de păianjen

Vechea scândură
de masă cu semințe
de brad la zvântat –
nu-i nevoie s-ajung
cuvinte mai departe

Doarme bătrânul
paznic de far cu barba
arsă de vânturi –
până în zori visează
fără mânie marea

Cu sacii pe cap
culegătorii urcă
târâș Golgota –
zile în genunchi și nopți
pentru treizeci de cartofi

Între o carte
prea savantă și-un caiet
întru totul alb –
vântul în geam și moina
despart nimicul de gol

Vântul scuturând
câte o nucă peste
claviatură –
fără fulger se-aude
încă o notă gravă

Seceta arde
până la oase iarba
cimitirului –
în moina fără sfârșit
renasc fire de iarbă

Culegătorii
de măceșe plătindu-și
amintirile –
floarea de-odinioară
mușcă până la sânge

Mai bine cerșești
cu mâinile întinse
la o răscruce –
cerul să îți arunce
în palme ploaie și vânt

Pasărea fără
nume și călătorul
cu haina ruptă –
popas de-amiază printre
spini cu porumbe negre

Asediază
țărmul vânturi sărate
și valuri vuind –
dintr-o stâncă în alta
liniștit număr pașii

Uneori zărind
în oglindă un obraz
boțit și aspru –
cine-i acest evadat
din toate furtunile

Calea Lactee
îmi golește odaia
de întuneric –
numai o umbră-adâncind
în icoană tristețea

În același fel
înfloresc sub chiciură
prunii și gardul –
mirabil și minunat
nimic tocmai de-aceea

Norocul a fost
să se rupă căruța
cu lemne în drum –
altfel nu vedeam cerul
dinaintea ninsorii

Las la o parte
enciclopediile
și tomurile –
nicio floare de gheață
cu nume în dicționar

Nimic sub soare
nu-și merită durerea
de a fi dorit –
nici această zăpadă
fără altă greșeală

Nimic altceva
pe miriștea cu ciulini
în paragină –
numai înghețul vestind
o resemnare albă

Într-un anume fel
feriga nu disperă
o dată în an –
ci dă în floare cu cât
ninge din tot belșugul

Cu resemnare
și calm privesc liniștea
goală-a ninsorii
deasupra valurilor
ondulând fără sunet

Și dintr-o dată
geamurile înfloresc
în viforniță –
coliba săracului
strălucind de vitralii

Staruri și vipuri
între tacâmuri de-argint
și dinți de aur –
cu-adâncă smerenie
masa rămâne de lemn

După risipa
vieții ne rămâne
doar suferința –
cenușă de-o răceală
până la disperare

De azi pe mâine
trecem prin întâmplarea
de-a îmbătrâni –
al cincilea anotimp
fără altă speranță

Vitrina goală
în marginea târgului
de provincie –
o umple albul abia
încrețit al norilor

Noapte prea lungă
pentru a nu medita
la foarte puțin –
oceanul în furtună
numit o viață de om

Am găsit calea
perfectă spre nirvana
de-acum și aici –
plimbare printre măceși
înfloriți în tăcere

( 1994 – 1997)