Această ramură a tristeții
a cărui urmă peste noi
de ieri, de azi mă tot sugrumă
mă face lent, mă face mort.

Această ramură a tristeții
ce-i duh din mine jovial,
umbrit pământ de astă lume
umbrit de somnul inuman.

Umbrit de somnul inuman
a cărui trai piedestal,
mă tot frământă universul
sufletul-mi e inuman.

Umbrit de somnul inuman
mă tot târăsc văzându-mi chipul
din tot ce fac e inuman,
mă tot scârbesc privindu-mi chipul.

Mă tot scârbesc privindu-mi chipul
uitându-mă mă-ntreb zâmbind;
ești tu oare gând poetic?
ochi ce plângi la nesfârșit?

Mă tot scârbesc privindu-mi chipul
și-am să plec prin ploi și vis,
n-am să vin să-ți tulbur visul
cântul meu, un cânt tăcut.