1.
bate clopotul pe bloc și Drăgaica iese la plimbare
în luna decembrie când iarba albă încolțește sub zero grade
ca niște sânziene pe care virginele le poartă sub sâni
sunt uimit și tiptil aproape de liniile de tren mă rostogolesc
un ceas tânăr care alunecă pe mâlul viitorului

vocile mimează momente eu trec pe role printre bărbați viteji
și trag de pustietatea ce mi se înfășoară sub gene un luceafăr
e semn că sub zăpadă totul pare liniștit, atât de liniștit
încât sub Drăgaică zac în rânduri oameni albi
care nu-și schimbă zodia oameni care mișcă ritmic
glasurile porumbeilor adunați în Piața Unirii

este că Duhul Sfânt se așează în orașe pe hotelurile de lux
în piețele cu multe fântâni arteziene că totul este un fel de lume
ce nu pot a o înțelege decât aproape de aerul ce-l mușc
este că sunt tânăr și mă opun Drăgaicelor ce-mi vor pruncul

singur la fereastra acestui tren voi face o gălăgie verde
să o dansați de revelion când anul anunță
că trecem dintr-o patrie în alta… ți-aș putea spune
multe în aceste pagini. te las să cauți în balconul meu
strada orașului pe care mereu visez relaxarea plină de
culori pe care orice fereastră la un clișeu frumos
se transformă în benzi desenate de gheață

2.
Drăgaico în noaptea aceasta te voi iubi ca un arhitect
voi liniști în tine toate pânzele cu extremități calde
voi trece curmeziș prin curcubeele tale până când
filmul tău se va rupe și vom profana zăpada
din ea oameni albi încălțați cu cizme să ne țină
măcar odată de inimă ca și când de steagul lor ar
trage iubirea ca și când din viața lor ar trage frica
pe cer să zboare ca un sfânt duh un copil ce
suge timpul din sânii fiecărui cuvânt rostit de mamă

Drăgaico în noaptea aceasta voi schimba iubirea
ta de sânziene pe zăpadă și atunci în pantofi
îmi voi scurge soarele tău de iunie viclean
ca un tramvai care sticlește orb spre brațele mele
care miros ca o bovină pe scările blocului
atât de mândră încât niciun cinematograf nu ar lepăda-o
de timpul pe care orașul nu-l are fără biserici