ce să simt acum
când ești albă ca o foaie
fără cuvinte
îmi strigi cu aceeași ură cât
de nesăbuit am fost că te-am văzut
pe linia de tramvai și nu am
trecut cu vederea drama ta

erai albastră
frigul îți pătrunsese pe sub piele
cucerise toate arterele
și le pictase cu răceala fierului
pe care așteptai

ceva

poate să vină iarna
să-ți cânte cu nea ceasul în care
ai fi sfârșit în hipotermie
chiar dacă tonomatul de cafea
era doar la doi pași

ori poate

ultima stea să răsară și să
îți leșine în poală
căci tu nu știai că la fiecare stea picată
un înger rămâne orfan

am trecut pe acolo
ți-am luat gândul sinucigaș în palme
apoi la palme
și la șuturi
până când s-a rușinat și a luat alt tren

iar tu stai acum și mă privești atât de insipidă
de parcă

sunt eu vinovat că n-au trecut tramvaie în seara aia...