Vremii, poate-i semn;
Inimii, popas;
Anilor, îndemn;
Vieții mele, ceas.

Am zidit la ea ca-ntr-o cetate
Zi de zi, să-i crească împlinirea.
Și de-ascult, aud în vers cum bate
Inima, tânjind nemărginirea.

Zvonul ei coboară din furtuni
Unde gem viețile trecute,
Să împrăștie în gând minuni
Și blesteme-n răzvrătiri durute.

E-un hrisov pe care-l scriu cu sânge,
Mărturie dreaptă pentru mâne
Ce-i dacă visarea mi s-o frânge?
Graiu-mi dârz prin dânsa va rămâne

Rod să deie, ca în brazdă, holda...
Iară vremea de i-o fi căluș
Să țâșnească-n fila ei revolta
Tuturor spre marele urcuș.

Nu am scris-o din dorinți deșarte,
Și nici pentru glorie și aur;
Dorul țarinilor de departe
Mi-a fost, nevăzut, pe frunte laur.

Și slujindu-i versul, ca altarul,
În odăjdii de nădejde și dor,
I-am sorbit plinirile și harul
Cum ar soarbe ploaia, un ogor.

Râvna ei din ceasuri de revoltă
Nu-i decât ecou din vechiul val
Ce-l întărtă steaua-mi de pe boltă:
Steaua năcăjitului Ardeal!

ianuarie 1942