Pământul meu natal este Bayn Nahrain, ținut cunoscut și sub denumirea de țara dintre cele două râuri, denumit și Leagănul Civilizației Omenirii, datorită perlelor de civilizație lăsate nouă din antichitate de sumerieni, akkadienii, babilonienii lui Hammurabi și supușii regelui Assyrian Tiglath-Pilesser I, toate acestea venite peste vestitele noastre culturi preistorice, precum Ubaid ori Jemdet Nasr.

Râzgâiți am fost de istoriile tuturor timpurilor, căci din perioada sumero-babiloniană ne-a rămas cea mai veche scriere literară a umanități, Epopeea lui Ghilgameș, poem epic din care toate civilizațiile viitoare au luat înțelepciune, aceasta fiind pentru mine, Enheduana, fiica regelui akkadian Sargon, un adevărat izvor de pilde ce-mi vor sluji întreaga viață atât spre propria modelare, cât și în misiunea ce mi-am dorit a-mi asuma mereu, aceea de a le veni în ajutor și altora ce au aceeași dorință de înfrumusețare lăuntrică. Acest poem se păstrează pe douăsprezece tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive, și ne povestește despre eroismul Regelui Ghilgameș și al sălbatecului Enkidu, nedespărțiții prieteni ce au înfruntat creaturi fantastice periculoase în aventuri vestite peste mări și țări.
Se spune că prietenia lor era atât de stransă, încât zeii au fost invidioși; mai exact, zeița asiroo-babiloniană a dragostei și fertilității, Iștar, regina cerurilor... Mult l-a ispitit cu vorbe de iubire pe regele Urukului, însă acesta a respins-o cu trufie pe blânda și milostiva zeiță, cea care dezlega vrăji, vindeca boli și aducea iertarea de păcate, sădindu-i în suflet gustul răzbunării și astfel ajungând ea să-l ucidă pe bunul lui prieten uriaș. Plecă Ghilgameș peste întinderi de pământ și ape în căutarea leacului spre a-și salva prietenul drag, căci el nu putea accepta moartea, ca destin hărăzit omului. Nimic nu i-a putut oferi cea de-a treia în trinitatea cerească, alături de Sin (Luna) și Shamash (Soarele), pentru a-l face să-și uite visul de a găsi nemurirea întru îtoarcerea la viață a bunului său prieten. Ajungând la Uta-napiștim, înțeleptul supraviețuitor al Marelui Potop, acesta îi dă planta fermecată de pe fundul mării, cea aducătoare de nemurire. Zeii se opun însă din nou, supunându-l la un test inițiatic de care nu putea trece, iar Ghilgameș se întoarce resemnat la viața lui efemeră de pe pământ, rămânând însă etern prin poemul celor douăsprezece tăblițe sumero-babiloniene.
Intâi ca preoteasă a lui Nanna, Zeul Lunii, ajunsă apoi în slujba zeiței sumeriene Inanna, căreia i-am închinat multe imnuri în cinstea idealurilor pe care ea le reprezenta ca zeită a iubirii și ocolind cu abilitate cealaltă reprezentare a ei de război și moarte, în tot acest timp, poemul lui Ghilgameș îmi era, cum s-ar zice acum, cartea de căpătâi, cea de care nu mă despărțeam niciodată.

Imi petreceam serile libere în grădini suspendate si înmiresmate, citind pildele pline de înțelepciune. De la un timp, am observat cum un porumbel alb venea seară de seară, adiind din aripile pufoase o briză ce mă-mbăta cu mirosul lunii în seri de vară. Nu gungurea ca orice altă pasăre, doar mă privea cu ochi mari, în care luna sclipea în perle de lumină, cu un surâs timid, care ascundea o poveste. L-am întrebat atunci:
- Alb porumbel călător, ce voiești a-mi spune?
- O poveste, mi-a răspuns el, prin limbajul gândului; o poveste frumoasă a părintelui meu, cel ce a fost cel mai supus sclav întru slava Măritului Baal și totodată primul sclav răzvrătit, și care într-o zi de pe la 1185 I.C., atunci când, în mijlocul unei mulțimi nedumerite, Bunul Soare i-a topit lanțurile scaviei, a luat drumul spre Muntele Vestit, purtat de un vis stingher. Iți voi spune această poveste, a continuat el, pentru ca tu să o scrii pe tăbliță, căci tu ai fost aleasă de zei spre a deveni prima poetă a lumii. De asemeni, iți voi da aceste bucați de scoarță de copac, pe care bunul meu părinte și-a zugrăvit visul cu vârful de săgeată înmuiat în zeamă de cucută.

Si așa am ajuns eu, poeta Enheduana, să scriu povestea sclavului răzvratit dar și pe cea a porumbelului călător, și să scriu de asemeni despre Muntele Miraculos, despre măreția piscurilor ce străbat bolta, însoțite de hăuri prăpăstioase și povârnișuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister și izvoarele învolburate, reci și sălbatice, despre veșnicia stâncii și vremelnicia viețuitoarelor ce i-au străbătut colinele.

Aceste tăblițe le-a luat solul cel alb ca norii de zăpadă sub aripă, spre a le purta în zarea îndepărtată; trecând însă pe deasupra unei cetăți Ugarit și oprindu-se o clipă spre a admira o statuetă a Preamăritului Baal turnată în bronz de un umil sclav frigian, tăblițele îi căzură în colbul dogoritor de la Ras Shamra, pierdute fiind, până când un trecător le va găsi și le va povesti celor ce nu le-au aflat încă.

In timp ce scriam acestea, visul acelui veșnic rătăcitor m-a absorbit treptat, ajungând de-acum să fac și eu parte din el...

Nici o legendă din vechi hrisoave nu vă va spune ce a devenit viața mea ori cum s-a sfârșit ea; și știti de ce? Pentru că într-o zi senină de vară, urmele pașilor mei s-au pierdut peste întinderile de ape, într-un lung, lung drum spre Muntele cel Mare, despre care un porumbel călător îmi spusese într-o seară înmiresmată că ar fi atât de Frumos!

Iar băștinașii, asprii locuitorii ai Muntelui Vestit ce-și ziceau uneori geți ori traci, au aflat și ei, în seri târzii, la taifas pe piscuri semețe, Epopeea lui Ghilgameș, cel dintâi pornit la drum nesfârșit spre a-și urma visul.