Până să-mi recapăt vederea, mă pomenesc luat de mână și cineva începe să pompeze cu ea, gata să mi-o dejghineze din umăr.
- Isaiia Finichi! Dați-mi voie să mă recomand o dată! Vechea dumneavoastră cunoștință. Imposibil să nu vă reamintiți de mine...

Mai lucrează de câteva ori la mâna mea, în care timp (destul de îndelung), încep să disting o față rotundă și lătăreață, turtită ca un taler, asezonată cu niște lațe pline de rumeguș, cum se poartă de câtăva vreme printre clienții café-barurilor de pe marile bulevarde.

Chipul înverșunatului mi se pare cunoscut. Isaiia Finichi? Parcă am mai auzit undeva numele acesta. Individul este bondoc, poartă și el niște blugi, întocmai ca Lucky-Lucky, numai că-s ceva mai slinoși și roși; numeroasele curele și curelușe îi vrâstează vindiacul subțire, prevăzut cu multiple și inutile fermoare. De curele atârnă câteva aparate fotografice, vreo trei sau patru, un mega-flesh japonez, niște exponometre, precum și alte ustensile moderne din dotația unui fotoreporter contemporan.

Ne-a fotografiat prin surprindere. Încă mai are aparatul în mâna stângă. Se uită prelung la mine, contrariat că nu-l recunosc.
- Păi, n-ați colaborat la noi, la "Actualitatea", cu reportajul ăla de la Sibiu?... Crima din strada Haller!...

În sfârșit mi se aprinde dioda. Cum să nu mi-l amintesc? E unul din cei mai aiuriți fotoreporteri ai "Actualității". Omul care fotografiază orice și oriunde. Dar cu lațele care-i curg de-o parte și de alta a capului, nu mai seamănă deloc cu persoana pe care o văzusem la redacție. Numele, ce-i drept, i-l uitasem, deși nu-i un nume obișnuit.
- Ce mai faci, dom'le Finichi? Ce meșterești pe-aici?
- Vacanțier, dom'le Conan, vacanțier. Aici îmi petrec totdeauna concediul. La madam Nachtigal... de ani de zile...
- Și-n fiecare an, îmi rămâne dator cu câteva sute de lei...
Coana Marița îi mai retează din entuziasm, furnizând această informație ce nu pare să-l bucure din cale-afară.
- Vai de mine, venerabilă doamnă, dar până la urmă nu vi le-am achitat?
- Sigur că nu! Și mai slăbește-mă cu venerabilă, că tot nu-ți reduc din datorie. De fiecare dată mă aiurești... ba c-ai isprăvit banii, ba că mi-i trimiți prin poștă, că-mi vei face fotografii pentru ei, de parcă aș avea nevoie de fotografiile matale acum, la vârsta mea. De ce nu m-ai tras în poză când aveam șaptezeci de kile și treizeci de ani?... Știi ce, dom'le Sică, te-așteaptă cineva afară... nu vezi că suntem ocupați?...

Madam Nachtigal se poartă cu el cam aspru, dar sever (după cum obișnuiește să zică tanti Ralița). În doi timpi și trei mișcări, îl evacuează din living-room. Și în răstimp ce Isaiia Finichi se plasează pe-o orbită mai îndepărtată, coana Marița îmi dictează autoritar:
- Hai, dom'le Conan, mută-ți șase-unu ăla pe care l-ai dat, că ne-apucă noaptea... Lasă-l pe Sică. M-am săturat de el, ca de mere coricove. Mereu se ține de tâmpenii dintr-astea. Nici nu-mi dau seama ce-o tot fi învârtind cu aparatele alea. Ce fotografiază?...


Începe să mă chinuiască foamea. Suntem la a treizeci și treia partidă. Bineînțeles, câștig în continuare. Am deschis fereastra, să nu murim asfixiați de trâmbele de fum pe care le azvârle pe nări coana Marița. Răcoarea nopții montane - trebuie să fie cel puțin ora zece - răzbate în living-room și ne învăluie plăcut.

Acum mi-e foame de-a binelea. Pe neașteptate, îmi amintesc că n-am vorbit nimic cu madam Nachtigal în privința mâncării. De fapt, nici în privința pretențiilor materiale pentru odaie.

Atac direct:
- Coană Marițo, până să-ncepem partida următoare, ar fi cazul să discutăm nițel despre costul găzduirii și-al hranei... Eu țin regim, așa că n-o să ai prea multă bătaie de cap...
- Vai de mine și n-ai luat nimic în gură de când ai venit! Ne-am lăsat furați de afurisitele astea de table. Să-ți dau să guști ceva?
- Nu v-aș refuza! Mi-e o foame atât de cumplită, încât aș încălca bucuros regimul de slăbire...

Fără să-mi mai comunice ceva în privința problemelor materiale, madam Nachtigal dă fuga spre fundul living-room-ului. Cu toată trupeșia, coana Marița se mișcă ca o zvârlugă. Pesemne că s-a îndreptat spre bucătărie. Dar peste câteva secunde, se întoarce cu mâinile goale.

O privesc nedumerit.
- Puțintică răbdare, că vine cât ai zice pește!... La urma urmei, ce-ai voie să mănânci, dom'le Conan? Zici că ții regim, dar arăți cam voinic, ești destul de împlinit, ca să spun așa... Cu odaia, o să ne împăcăm noi la preț, cu un pol și jumătate pe zi te-ai plătit... Dar cu mâncarea, trebuie să văd mai întîi ce poftești...
- Coană Marițo, dacă ai la îndemână o oaie, e bine s-o tunzi, nu s-o jupoi! Cum să-ți dau 30 de lei pe zi? Ce, ești hotel de lux? Ai telefon, portar, regie, bar de zi și bar de noapte? Hai să fim serioși! Mai mult de-un pol nu se merită...
- Stai blând, dom'le Conan, ne-nvoim și cu un pol, mai ales dacă o să rămâi mai multă vreme... Și ce râmnești să mănânci?
- Mai nimica toată, madam Nachtigal! Dimineața, un ceai de sunătoare, amestecat cu mușețel, tei și trandafiri, pe care ți-l dau eu, gata mixat, apoi niște brânză de "veci" (c-așa îi spun eu), la prânz, o supă de zarzavat, strecurată, o bucățică de carne fiartă sau friptă la grătar, ceva fructe, iar seara, la fel ca dimineața. Mezeluri și tocături nu folosesc, cafea mi-am adus în gemantan, pâine n-am voie decât 100 de grame pe zi, așa că, vezi, nu-i cine știe ce...
- Și cu regimul ăsta reușești să te menții la nivelul actual? Să nu-mi spui că-i așa, că te și cred! Mari mincinoși sunt și grașii ăștia, dom'le Conan. Și fără să fie scriitori. Barem eu mănânc pe față, nu spun că mă îngraș din pricina regimului dietetic...
- Cu mâncărurile pe care ți le-am enumeart, trebuie să slăbesc. Cum am făcut de m-am îngrășat, asta-i altă poveste... Dar în clipa de față, sunt în stare să ronțăi și fier-beton de 0,5... Regimul îl începem de mâine!

Între timp, madam Nachtigal dăduse la o parte tablele și întinsese o față de masă, pe care arajează grijulie două tacâmuri și niște farfurii. La vederea operațiunilor, încep să mă treacă sudorile. E clar, fac o criză de hipoglicemie. Mă uit în dreapta și-n stânga, dar nu observ nimic care să-mi combată simptomele.

Până și coana Marița începe să dea semne de nervozitate:
- Ce moșmondești acolo, Bilă? Nu mai vii odată?