Din zări albastre acum sosește,
Un voinic ce trist privește,
Pierdut în transa timpului obscur,
Un gând lugubru îi face abajur.

Cu mina-i tristă și fața prematur ridată,
Cu suferința, ce viața greu i-a fost marcată,
Cu mintea întunecată, o poză cu-a lui fată
Punea pe locul unde, fusese îngropată.

Cu ochii triști, privește spre pământ
În față îi apare, conturul de mormânt,
Cum sta-n genunchi aude tril de ciocârlie
Dar nu putea să-i fie, motiv de bucurie.

Tăcut pleca, dar pasul parcă-i obosit
Și timpu-i pare a fi mai tare mohorât,
Trecea tăcut pe lângă cunoscuții toți,
Gândindu-se precar, mereu numai la morți.

Se lasă seara și-ar trebui să doarmă,
De noaptea tenebroasă, începe să se teamă,
Luna de nori îi pare acum umbrită,
Pleoapa se-nchide, în taină chinuită.