Cred că doar tu mă înțelegi, soarele ăsta adunat în ceafă
este tot mai greu de suportat, un ochi pe care îl las să ardă.
Vederile sunt acoperite, simt mâlul de sub ape și mai ales
nemișcarea lui, îngroparea soarelui tot mai adânc, iar la
noapte voi ști că febra nu e decât un rest din amurg. Doar
tu asculți, deși nu îți mai vorbesc de mult, nu mă mai vezi,
nu mai știi nici cum tremur sub mâl sau în plină căldură.
Am luat distanță, așa cum tu ai luat umbră, frunze putrede
în pumni și ai strigat în gol, ai umplut lacul pentru încă
o jumătate de viață, liber, atât de liber încât tinerețea te-ar
invidia și ți-ar coborî pe genunchi, să îi povestești.
Spune-i acum legenda lui Lugh.

Mă îndepărtez, după crepuscul îmi văd chipul pe chipul cailor
și toate legendele se sparg, în ochii mei se amestecă alte lumi.
Mă tem să nu adorm prea devreme, să nu ajung brusc în visul
interzis celor liberi și vii. Înțelegi, doar tu înțelegi evadarea
vitală, înainte ca dragostea să moară. Distanța pe care o las
între noi, până când toate distanțele devin cercuri și cercurile
îmi strâng mijlocul, mă trec prin ritualuri de dezlegare.
Așa voi supraviețui.

Îmi eliberez mâinile albe, mă cufund. Acum pot dormi, singură
în nopțile reci, nopți fără suflu și fără atingeri. Mă scald toată
în bezna lor vizibilă, capăt alt chip, niciodată recunoscut de
îmblânzitorul de cai. Ascultă-mă, nu îți voi mai vorbi decât pe
inima arsă de soare, pe limba cailor uciși, nu îți voi mai atinge
nici somnul, nici hăul. Ascultă-mă, cu ochii aproape închiși.
În amurg.