Într-o zi, o pălărie
de pe capul unui mort,
ridicată de-o rafală,
se trezi fără confort,
așezată-n vârf de țeapă;
cugeta, bine să-i fie,
să n-ajungă și ea-n groapă.

Postu-i de sperietoare
și l-a luat numaidecât,
dar contrar, atrăgătoare.
deasupra i-au poposit
două ciori gălăgioase,
ce-o credeau un bun desert.
vai de penele lucioase!

Ghinionu-i pentru-aceea
repezită la mijloc;
n-apucă să își ia zborul,
se simți ca pe un foc.
și-nțepată chiar, de moarte,
croncăni pe limba ciorii
„las’ pe alții să o poarte.”

Cioara cea rămasă-n viață
speriată de-acest fapt,
fiecare ziulică,
ocolea să facă zapt
orice lucru omenesc,
încetă să mai cuteze
a-și dori plocon mintesc.

Un alt vai, de pălăria
ce scăpase de-ngropat,
cugetându-și bunăstarea,
adevărul i-a scăpat:
potrivit la a sa teapă
e doar capul de om viu
nu un cui și nici o țeapă.