stau în genunchi în fața ploii
palmele-mi sunt din ce în ce mai goale
un strop de apă
îmi întinde o caisă
cad în patima mamei
ce-și dă fructul copt
în semn de virtute

cuprind înțelesul și mă retrag
în vârful picioarelor opresc o secundă
pe cercul nesfârșit al iubirii
așez într-o parte frumusețile de arc
urmând cândva să se închidă
oda bucuriei
să pot juca
metamorfoze

mă ridic din propria-mi poveste tristă
cu gustul unei ploi acide
când urmele brăzdează fără milă
gustul fructului ce ne desparte

necuprins în mâine
ce să aștept
poate te oprești ploaie
poate te oprești
poate…