lumina a amuțit de prea multe metafore,
de prea mult întuneric și muștele se strâng în jurul ei,
dând roată, încolțind-o ca pe o pradă bună de devorat.
încerc să o salvez, închizând-o în colivie,
dar are reverul pătat cu sânge și chloroform.
nici morfina n-o mai ajută, iar durerea ei mă sufocă
și nu pot s-o resuscitez.

ploaia mă stinge cu o palmă grea
și vorbesc cu prieteni imaginari în oglindă,
bezna mă acroșează ca un lup flămând,
căruia i se văd oasele prin piele.

tremur și frigul își înfige colții,
până când simt lumina șiroind eliberator,
ca o ofrandă ne-nțeleasă și păgână
a unui poet ce nu-și mai găsește cuvintele