mă cuibăresc în mine și-i noapte-aici
și strig
să țin departe corbii
cu gheara lor de frig. cândva nu cunoscusem
înaltului măsură,
azi pasul înspre oameni
se poticnește-n zgură iar cerul se-ncovoaie
topindu-se în lut,
să-mi fie așteptării tiparniță și scut.

mănunchi firav de umbre legat numai prin gândul
că-i va ajunge, mâine, la apa vie
rândul,
plutesc pe creasta orei scrutând
după un port
unde să-mi vând pustiul și măștile de mort
și prin tăcerea care se toarce tot mai greu
rămâne-ntreg doar firul întins
spre Dumnezeu.