Ploua mărunt, a toamnă, cerul părea a fi
un clopot de plumb și totul avea forma
să te indispună iremediabil.

Eu, pășind prin ploaie și zâmbind
într-un pesimism modern, poate prea puțin
conturat de nostalgie, dar zâmbind,

mă îndreptam spre dreptate, adevăr...
Vântul îmi înconjura trupul și mi-l
adulmeca ca pe ceva cald, copt;

Care mi-au fost limitele mele? Și unde-mi
pot fi lacrimile care mi-au curs șuvoi,
triste și adevărate în pesimismul meu?!

Acuma e târziu pentru seninătate, e târziu
pentru încercarea mea de a fi, de a spune
singurătății mele adevarul simplu.

Aș vrea să fiu o parte dintr-un chiparos,
o urmă nesigură și un calvar de lacrimi triste...
Dincolo de lacrimi e doar un singur trup!