Pe lacul lebedelor albastre,
Azi , a căzut o frunză,
Fără niciun pic de culoare,
Iar d-asta ,conștiința mă mustră.

Privind de sus,de pe podul de fier,
Aș vrea sa pot interveni,
Dar din păcate nu am puterea să zbier,
Astfel ca lacul să se poată feri.

Mestecând în ceașca de fervex, cu lingurița mea din inox,
Admir priveliștea sumbră, a căderii prafului,jos,
Amintindu-mi de prințesa mea de cristal
Ce-mi spunea :"Să vezi tze pumn îti tlag!"

Nimic nu se compară cu această imagine obscură
A omului care îndură.
Deaceea ,vă rog,dacă ave-ți,cumva,prin cămară,
Da-ți-mi un vis de trăit,că realitatea mă omoară!