și uneori-ul ăsta devine tot mai sistematic
obosesc ca și mama
când făcea flotări serale în bucătărie
acompaniată de motorul motocicletei minsk

tobi
du-mă în spate la gară
nu mai pot să suport pereții din cameră care mereu încearcă să evadeze
vreau să mai vad o dată oamenii cum pleacă fără mâini
cum își scuipă sufletul pe zâmbetul celor de pe peron
să aud trenul cum tușește a tuberculoză
să cumpărăm toate biletele bolnave din banii de pâine
să le fumăm
o să mergem acasă sub caif
vom da din nou pereții cu var
și-o să scriem cu un cărbune un nou roman
despre cum ne trăgeam în arcurile femeilor
despre cum ne-am întâlnit sub masă și am mâncat pizza

tobi nimic nu mai e în mine
doar tu îți mai păstrezi poziția de start
păcat că nu-ți pot oferi și un finiș