O lumină tristă, pudrată, tandră,
în depărtare o ceață ușoară, plumburie,
aburită, din care peisajul se desprindea
de ireal, ca într-o pânză de pictură,
ca într-un tablou reliefat...

Câte culori! Câte margini în acest răstimp,
câte lacrimi curg de sus și câte zâmbete
sunt pe-al meu chip? Zâmbesc cu o infinită
tristețe și cu o vagă amărăciune în colțul gurii mele
și mă simt vinovat ca-n privirea-mi tristă.

Totul trece și sunt sedat în singurătate,
dorm și dorm cu privirea-mi țintă spre nori,
spre norii care nu se văd, dar ei sunt undeva în ceață,
undeva unde amurgul nu moare și rămâne viu,
viu ca Enoh în văzduhul plumburiu.