VI

S-a deschis în cer o poartă peste lume
Și-un cocor de foc și aur a zburat;
Avea aripi mari de flăcări cât pădurea
Și-un cioc negru, cât o turlă pe-nserat.

Și-a-nceut atunci cu ciocul să sfâșie
Toată zarea năclăită și greoaie
Că-au țâșnit puhoaie limpezi de lumină
Și tot cerul s-a făcut o vâlvătaie.

S-a lăsat apoi pe-o dungă-n roate mari,
Tot mai lin și tot mai larg, către pământ;
Gâlgâia de aur câmpul și pădurea,
Și fugeau vâlvoi, pe drumuri, clăi de vânt.

Apoi iar s-a-ntins cu ciocul către cer
Și-a zvâcnit ca o săgeată drept în sus;
Când a fost să piară iarăși prin spărtură,
A căzut trăsnit de-un fulger, în apus...

XXII

Și-a-nceput să cânte iarba și pământul;
Crengile din luncă, grele, se-ndoiau;
Turturelele prin cuiburi gemânate
Gușe albe de mărgele-și alintau.

Goangele urzeau pe liniști borangic
Și-ntindeau peste miresme căi de bură;
Doi porumbi căzuți din soare în bunget.
Gurluiau topiți de visuri, gură-n gură.

Și-au venit de prin desișuri la izvoare
Ciute tinere cu trupuri de afine;
Au ieșit din scorburi negre nevăstuici
Și-a venit cu mierea-n gușă roi de-albine.

Toate parcă vreau să vadă și să știe
Ce se-ntâmplă acolo-n poală de pădure,
Unde-a prins să cânte-n ramuri tot pământul
Și să-ntindă peste liniști rugi de mure.

XXIV

Ajungând cu turma-n goană la pârâu,
Smulse straiele de flăcări de pe ea
Și zbucnită ca o știmă de lumină
Se-aruncă în apa-adâncă ce rotea.

A pornit așa înot în susul apei,
Ca o mreană de argint ce se răsfață;
Înota să-și ostenească trupu-ncins
Și s-o bată valul rece drept în față.

Se-ndoia sub unda creață și sticloasă,
Printre sorburi de lumină și răcoare;
Când pierea ca o zvârlugă în adâncuri,
Când țâșnea pe sforul apei drept în soare.

Și-a-notat așa într-una-n apa-adâncă
Până i-a trecut prin coapse frig de sară
Și-a simțit cum de pe maluri, ca o vidră,
Umbra luncii se târăște și coboară.

XXV

Și pornind cu turma-n grabă către sat,
Prin amurgul strâns în ochiuri și hârtoape,
Mai simțea în trupu-i proaspăt cum se zbat
Vâltori mari și repezișuri reci de ape.

Mirosea a iarbă udă și-a pământ,
Curpeni tineri, rupți de pietre și șuvoaie;
Mai simțea cum chinga apei o cuprinde
Și grumazul lin pe armuri și-l îndoaie.

Între umeri simțea valul cum se sparge,
Jocul lui cum se desface pe șerteață,
Cum o gâdilă pe coaste și pe șolduri,
Și cum șerpuie pe pulpe-n glumă creață.

Parcă-ar fi zdrobit cu trupul foi de brustur
Și vârfări de ismă verde și lăstar
Că simțea în mersu-i sprinten cum se-nalță
Când miros de undă dulce, când amar.

XXVII

Și-a găsit-o dimineața-n câmp la măguri,
Numai pulbere de stele, numai rouă;
Avea ochii grei de gânduri și-ntuneric,
Și pe pleoape boabe mari de lună nouă...

A suit din vaduri limpezi răsăritul,
Mai aprins ca niciodată peste zări;
Spulbera năslap lumina peste dealuri
Și gonea potop de fluturi pe cărări.

Ciocârliile trezite se-nălțau
Legând cerul cu pământu-n lugeri vii,
Iar pădurile de neguri scuturate
Întindeau polăți de zale peste Jii.

Și-a simțit Măria-n suflet izvor nou,
Ca o vână gâlgâindă de sub munte;
A simțit că-i râde viața până-n creștet,
Și prin glezne presuri albe-ncep să cânte.

LVI

Singură pădurea-n dealuri stă de pază,
Cu podoaba de lumină la picioare;
Când se zbate vântu-n ramuri, parcă simte
Rădăcini de ploaie caldă și de soare.

În obraji o bate spicul și-o pătrunde,
Și vâltori de frunze moarte o colindă;
Dar ce-i pasă, când puterea ei de viață,
Ca și flacăra din cremeni, stă-ntr-o ghindă!

Ce-i o vară de avere pentru ea?
Sau podoaba de lumină și iubire?
Toate sunt un joc de volburi și năluci
Din a vieții nencetată prăvălire.

Tot ce piere este-n viața care vine...
Tot ce râde este-n moartea care crește...
Și cum stă pădurea-n vânturi și visează,
Prinde-un fulg de nea-ntre gene... și zâmbește...