Aș vrea să fiu un pom clătinat de vânturi,
mângâiat de ploi,
adormit de toamnă.
Aș vrea să fiu o apă cu netezi suprafețe,
cu nuferi liniștiți,
cu pești tăcuți în fund,
Aș vrea să fiu ca stuful,
ca papura din baltă
în care foșnesc grauri,
în care trec lăstunii,
în care plânge broasca ieșită din adânc.
Aș vrea să fiu un cântec uitat de trubaduri,
pierdut de cântăreți,
cules de un copil.
Aș vrea să fiu o barză cu pasul măsurat
ce vine de departe
și pleacă mai departe,
o barză călătoare cu sborul nemișcat.
Aș vrea să fiu un câmp dogoritor în soare,
în care iarba nouă înfige rădăcini,
în care sapă râme,
în care orbesc cârtiți,
în care trec alene împovărații melci.
Aș vrea să fiu un clopot cu glas adânc și blând,
ce sună dimineața și câteodată seara,
ce chiamă în bisericii cucernice măicuțe
și plânge în clopotniți pe somnul lor de veci.
Aș vrea să fiu o ceață a toamnelor târzii,
ce cade peste oameni ca visele pustii,
ce-acoperă copiii cu vagi melancolii,
și-atârnă la ferestre ca pânze cenușii.
Aș vrea să fiu ca focul, ca vântul și ca marea,
aș vrea să n'am hotar.