Unii se miră cum de pot ivi
Floarea de-alean cu-amar în amintire,
Chipul și ora-n care mă-ngrijesc
De-o lacrimă sub iarbă-n cimitire.

Cântu-i al lumii, dacă ni l-a dat
Măicuța frunză a zicerii din gură,
Și eu îl sun, ca să-l aveți acum
Temei de prețuire cu măsură...

Tu, Fiodor Ponomari de la Goieni, -
Și umbra ta-i un fel de-a zice Þ a r ă,
Un fel de a simți și a vedea
Cum steaua ta în cartea mea pogoară,

Că-aceleași vremi de foc și de pământ
Þin fierul îmbrăcat pe o gheorghină,
Pe freamătul sticleților din grai,
Pe colburile-ncinse din fântână,

Ca să nu mori de foarte multe ori,
Lumina ta oricând să ne cuvânte,
În rândul anonimilor arând
Cu flacăra întemeierii sfinte.

Fața cu grâu ți-ai fost-o semănat,
Holda uimirii noastre să te-ație
De grija lumi-aproape, ca la prânz,
Sporindu-ne la mese cu vecie...

Nu-s de uitare plumbii rotunjiți
În trupul cuvântului ce-ai fost odinioară,
Tu, Fiodor Ponomari, cât mai trăiești,
Și moartea ta-i un fel de-a zice Þ a r ă.

Pământul-i otova cu tine la adânc
(Același greu de dor vă cumpănește) -
Simbolic foc și-o ardere de viu,
De-un Prometeu acum ne-amintește...